Nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl am când mama mă întâmpină la uşă alături de Codiţă, iar Dante dă năvală în casă. Nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl am atunci când sunt acasă, în camera mea, acasă la părinţi.
De fiecare dată când pornesc la drum spre Buzău, parcă ar fi un drum iniţiatic. De la pregătirea bagajului, la achiziționarea biletului, la masa din gară, la așteptarea trenului pe peron, la vecinii din compartiment, la timpul petrecut în tren (și umplerea lui) până la sosirea în gara din Buzău și la întâmpinarea caldă a tatălui meu.
Mereu când ajung în Buzău sunt curioasă ce noutăți sunt, ce anume s-a mai schimbat, ce îmbunătățiri mai sunt (sau nu!), încerc să văd cu ce anume mă mai surprinde orașul. Micul orășel este liniștit, pașnic, mereu mă încarcă pozitiv. Uit de agitația și gălăgia din București, îmi pot auzi gândurile pe stradă, mă pot plimba în liniște în Crâng.
Nu uit de unde am pornit. Câte evenimente au fost, la câte am fost în organizare, dar mai ales nu uit oamenii care au crezut în mine și care mi-au făcut ”avânt” în cea ce se numește organizare evenimente. Indiferent ce se întâmplă, atunci când sunt în camera mea îmi încarc bateriile, am o stare de bine, Codiță vine și caută curios cu privirea noutatea, totul este în echilibru.
Chiar dacă am crescut, chiar dacă am încheiat etape, copilul mereu se va întoarce acasă, iar acasă e acasă. Și cum spunea Dorothy din Vrăjitorul din Oz: nicăieri nu e ca acasă!
As vrea sa dau un like, dar nu merge:))
Acasa, da. Cel mai mult de acasa, in afara de ei, imi lipseste panoul cu poze:)
Frumos:) Sentimentul pe care ti-l ofera casa ta nu se compara cu nimic altceva intr-adevar. Ma bucur si ca esti constienta de faptul ca indiferent cat de “sus” esti trebuie sa iti amintesti mereu de unde ai pornit, iar familia este principalul suport in acest sens. Multa bafta>:D<
Pune butoanele de facebook pe blog daca se poate. Sustin, aprob, inteleg, agreez si accept tot ce ai scris aici!